De ceva vreme am in minte o singura melodie… imi rasuna in minte neincetat versurile ei…. “yo no soy de nadie”, ca un cantec care are neincetat acelasi inceput si acelasi sfarsit. Am incercat sa imi gasesc semnificatia in ea, am incercat ca prin versurile ei sa aflu cine sunt eu cu adevarat. Si am constatat ca eu sunt o femeie cat se poate de simpla, cu calitati si destul de multe defecte dar care este in cautarea unei iubiri care sa ma inalte, iubirea aceea ca in povesti, ca in filme, iubirea aceea divina care ne aduce mereu zambetul pe buze, fericirea. Odata cu trecerea timpului am constatat ca imi creasem un fel de poveste in minte cu privire la ceea ce inseamna a iubi si cred ca m-am inselat in tot acest timp…. Acum nu imi doresc sau mai bine zis nu mai sunt in cautarea iubirii aceea nemarginite, si poate a cuiva care sa ma inteleaga si sa ma iubeasca pe depin exact asa cum sunt, un om cu calitati si defecte dar un om pana la urma. Si asa cum ma gandesc mereu la versurile melodiei de care va vorbeam, asa si eu vreau sa fiu iubita… si nu voi mai fi neincetat in cautarea iubirii ci mai degraba ma accept asa cum sunt si de va fi sa vina iubirea aceea mareata atunci o voi astepta, iar daca nu va fi sa vina, pt mine nu este totusi un capat de tara. Eu voi fi a aceluia care va invata sa ma iubeasca exact asa cum sunt, care sa gaseasca in mine caldura, frumusetea, fericirea… a celui care alaturi de mine simte ca se regaseste pe deplin. Nu voi mai cauta iubirea in forme ce nu au viata, nu voi mai cauta viata din ceea ce inseamna divin ci mai degraba divinul din viata mea… si sunt sigura ca am sa gasesc multe astfel de puncte esentiale si frumoase care imi anima viata. Multe dintre ele le regasesc insasi in meseria mea, le regasesc pana si in zambetul meu care nu isi pierde niciodata din frumusetea si candoarea unui copil, pt ca da, accept sa imi pastrez pana si copilaria cu mine, macar o mica parte din inocenta aceea de copil, o parte pe care cu totii ar trebui sa o acceptam pentru ca odata cu ea acceptam si ca iubirea frumoasa si adevarata exista, iubirea aceasta lumeasca, nu divina, pt ca pana la urma trebuie sa acceptam ca suntem cu totii simplii oameni si sa iubim lumeste. Trebuie sa invatam sa ne iubim defectele pentru ca pana la urma sa ne acceptam calitatile unii altora. Multi avem tendinta de a fi in cautarea a ceva ce nu exista, si poate o buna perioada chiar si eu am gresit pt ca eram in cautarea divinului din iubire, cand ar fi trebuit sa accept ca iubirea este pur si simplu lumeasca. Si este lumeasca pentru ca noi toti suntem capabili de lucruri absolute minunate dar lumesti. Accept ca sunt o persoana care a gresit si care era in cautarea unui lucru maret si divin dar care este totusi incontestabil lumesc. Poate ca a fost un drum lung pana la momentul acesta al acceptarii insa e un drum frumos, pe care il consider o aventura… dar sunt o norocoasa ca pana la urma mi-am descoperit adevarul, sau mai bine zis dupa un drum lung si aventuros m-am regasit pe mine. Nu-i asa ca e o descoperire frumoasa? :)… sper sa va acceptati si voi adevarurile si dupa o indelunga cautare sa va regasiti pe voi, pe voi ca simpli oameni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu