Lacrimile Unui Pescarus

Suntem întocmai precum pământul pe care creştem. Peste trei sferturi creaţi din apă, pe o planetă acoperită de apă pe o suprafaţă de mai bine de alte trei sferturi.
Suntem nici prea departe de Soare, nici prea aproape de el, numai bine pentru a putea avea viaţă în această casă unde toţi avem loc. Precum ea, suntem nici prea departe de Bine şi nici prea aproape de Rău, la o distanţă numai bună să putem avea conştiinţa acestei balanţe.
Suntem o mare de oameni şi cu toate acestea suntem surprinşi de propriile valuri care ating, uneori precum o îmbrăţişare, pe cei din jur, alteori, de năvala cu care distrugem tot ce ne stă în cale.
Suntem o mare, însă, uneori, ne uităm pescăruşii. Ei sunt vocile ce completează vocea noastră, ei sunt cei ce ne arată că ne apropiem de un mal. Ei ne sunt cei ce ne alină şi mângâie cu aripile lor oglinda de apă şi tot ei ne arată ca deşi suntem o mare plină de mistere se poate pluti pe noi în siguranţă şi că putem ocroti. Ei sunt conştiinţa noastră curată.
În marea ce suntem ascundem creaturi minunate, balene albastre ce se ridică din valurile ce le salută în dansul lor greoi, le sărută sau se joacă cu ele, mulţumindu-le că sunt acolo să le amintească de cerul a căror culoare o poartă.
Aceste balene sunt amintiri ale noastre, amintiri ce pot trăi în sinea noastră şi care revin la suprafaţă să ne aducă memorii a ceea ce am fost, am avut, a oamenilor ce nu mai sunt lângă noi dar care ne-au îmbrăţişat sau ne-au spus “noapte bună” şi, astfel, să ne aducă puterea să trecem peste clipele când, pe oglinda mării ce suntem, se reflectă un cer mohorât.
De dragul unor bani le ucidem cu harpoane ce le străpung inima şi trupul ce poartă poate în el un alt trup ce aştepta poate să se nască. Ucidem amintirile ce le avem cu superficialitatea sau grijile prefăcute pentru a atrage atenţia altora, inutil totuşi. Ucidem amintirile ce le avem şi altele nu se mai pot naşte pentru că nu mai ai echilibrul ce poate crea din “nimic” un “ceva cald”. Probabil, amintirile tale din ultima vreme sunt legate de locuri de muncă, prietenii întreţinute la telefon sau aglomerări într-un mall. Nu mai ai balene albastre în tine care să se joace cu tine, nu mai ai amintiri despre tine, la vârsta ta de acum, despre cum mergi desculţ prin iarba cea verde, prin rouă sau, cum e a picta pe hârtie, omătul.
Singurele valuri ce vom mai putea să le ducem spre maluri nu vor mai fi create de balene albastre, nici de bătăile de inimă ale peştişorilor coloraţi ce sunt zâmbetele tale de copil, ci doar de unduirile crescânde, în cercuri, create de lacrimile unui pescăruş ce strigă la tine încercând să nu te lase să devii o mare moartă.
Eşti precum planeta pe care trăieşti. Doar că uiţi asta şi în lumea ta polii se schimbă, se schimbă josul cu susul şi tot ce mai faci e să te temi de premoniţii ale unei apocalipse ce vine doar dacă te uiţi pe tine însuţi.
Lacrimile unui pescăruş sunt dulci dar şi ele cad grele din inima lui. Ştii, acum îţi aminteşti să trăieşti… Ce frumoasă e această balenă albastră din tine, ce valuri curate îţi luminează zâmbetul minunat… Păstrează asta!