Aripi de Plumb

Tind sa cred ca doar copii au capacitatea de a face abstractie de interesele jalnice pe care le pun oamenii in fata unei relatii si de a lasa dragostea pura… cu cat crestem mai mult, inocenta scade, sunt atat de “invers-proportionale” .. un copil invata sa iubeasca fara sa se ghideze dupa aparente..isi iubeste mama chiar daca este grasa, slaba, frumoasa, urata; isi iubeste tatal chiar daca e pitic, cu chelie, sau inalt si bine facut…apoi incepe sa o iubeasca pe colega de banca…nu conteaza ca are ochelari, aparat dentar si parul ciufulit..o iubeste pentru ca are o voce frumoasa, canta la pian si invata bine…iar ea il iubeste pentru ca e cel mai bun la fotbal, i-a daruit un martisor si o felicitare..nu conteaza ca el e cel mai slab copil, ca invata prost la matematica si ca inca nu i-au crescut cei doi dinti din fata dupa ce i-a scos.. insa…crestem si uitam ca nu aparentele conteaza, uitam ca nu “aparatul dentar” conteaza, ci “vocea frumoasa”… uitam ca nu trebuie sa iubim a

 Cateva cuvinte pot descrie un om, o viata, un suflet! Pot defini felul tau de a fi sau pot exprima cel mai bine ce simti, ce esti tu cu adevarat!! Pentru mine cuvintele sunt simple dar cu foarte mult inteles, pot exprima tot ceea ce sunt in doar cateva cuvinte…aceste cuvinte sunt interiorul sufletului meu, sunt ceea ce am fost si voi fi mereu…sunt o parte din mine, sunt simple dar sunt Eu!……Nu voi fi niciodata prea departe de persoanele pe care le iubesc, de cei care mi-au dat incredere in mine, care mi-au fost aproape mereu , fie si numai cu gandul. Am stat sa ma gandesc la viitor, si asa am uitat sa traiesc prezentul, sa il apreciez. Mereu uitam sa traiesc, imi placea sa ma cufund in trecut unde imi cautam o alinare, si sa zbor in viitor unde cautam o speranta…dar uitam sa traiesc ceea ce aveam acum… uitam ca ranesc mult prea multe personae uitand ca ele sunt aici pentru a ma alina si pentru a-mi da speranta de care am nevoie! …. Ma amageam mereu asa , pana cand am re

Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor. Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?! Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fo