POVESTE DE DRAGOSTE
Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor. Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?!
Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.
Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.
Trece şi ziua atât de mult aşteptată, trece şi luna de miere, care din motive financiare a durat numai o săptămână, iar viaţa îşi reia rutina sa, atât de apăsătoare: servici, casă, facturi, rate, mâncare, curăţenie, servici…
Dar iată că într-o zi rutina este sparta de un lucru atât de mic, dar totusi atât de important: două liniuţe pe testul de sarcină: juniorul este pe drum! Lucrul acesta aduce putina bucurie în viaţa celor doi, iar ea începe cu entuziasm pregătirile pentru venirea pe lume a celui mic, acelaşi entuziasm cu care pregătea nunta în urmă cu un an.
Şi copilaşul soseşte, dar în loc să aducă bucurie şi lumină în casă, aduce altă rutină apăsătoare: nopţi nedormite, haine nespălate, vase murdare şi, mai grav decât toate la un loc, certurile şi tensiunea create de acestea.
Tatăl se “ascunde” în munca sa, făcând ore suplimentare la servici, plătite sau nu, dar asta nu mai contează; decât plânsul celui mic şi scutecele de rigoare, mai bine puţină muncă voluntară în favoarea companiei; şi mai apoi la o bere cu băieţii, că vorbă aia, omul trebuie să se relaxeze după atâta muncă!
Mama nu are acest lux şi rămâne pe baricade în aceeaşi rutina apăsătoare: copii, mâncare, curat, cumparaturi, spălat, călcăt.
Anii trec, juniorul familiei mai primeşte un frăţior şi o surioară; nervii mamei sunt întinşi la maxim, răbdarea ajunge la capăt, în timp ce tatal s-a obişnuit perfect cu programul prelungit de la servici şi berea de după. Rudele ei o compătimesc că “le face pe toate singură, săraca”; rudele lui i plâng de milă “săracul cât munceşte pentru familie şi nu-l apreciază nimeni!”
Toate până într-o zi, când mama se hotărăşte că rolurile se pot şi inversa; copiii au ajuns acum la vârsta grădiniţei, iar ea-şi găseste un loc de muncă bine plătit şi cu programul pe măsură: de la 9 la 18, cu ore suplimentare până la 20-21. Tatăl nu are ce comenta în faţa schimbării: salarul mamei, deosebit de generos, contribuie suficient de mult la bugetul familiei pentru a acoperi toate ratele, facturile şi cheltuielile lunare. Iată că el descoperă acum pe pielea lui ce înseamnă “să stai acasă şi să nu faci nimic”, cum adesea îi reproşa el soţiei. Aproape că îi pare rău de comportamentul lui anterior, de atitudinea faţa de copii şi soţie.
Într-o seară, cănd linistea domneşte în casă, copiii dorm, iar cei doi stau la un pahar de vin pe terasa plină de flori, pe care ea o amenajase cu atată dragoste, cu ani în urmă, pe când stătea acasă “şi nu făcea nimic”. Pe el îl chinuie o întrebare, de mai bine de 2 luni de zile, de cand ea s-a angajat. Acum pare momentul potrivit pentru niste răspunsuri.
– Spune-mi, cum ai rezistat atâţia ani, singură?
Răspunsul vine calm, dintr-o inimă din care se revărsa iubirea:
– Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!
Ochii se umplu de lacrimi, inima se topeşte încet-încet de iubire. Cei doi se regasesc într-o îmbrăţisare demult uitată; şi rămân aşa minute în şir, depănând apoi amintiri dragi, de la nuntă, din luna de miere, din “zilele bune”.
Dragii mei, dragostea merita orice sacrificiu! Când partenerul tău nu mai are puterea necesara, fii tu cel care rabdă totul, îndură totul, iubeşte totul! Există iubiri ce se sting ca lampa rămasă fără ulei, există iubiri care seacă ca şi atunci când ploaia s-a oprit. Iubirea, dragostea, nu este o alegere neparat raţională ci mai degrabă consimţirea de a fi prezent pentru cel de lângă tine, pentru cel pe care îl iubesti. Nu contează cât de mult timp am fost mărginiţi de limitele ignorantei noastre. Dacă intrăm într-o cameră întunecată şi aprindem lumina, nu contează dacă acea cameră a stat în întuneric o zi, sau o săptamână, sau zece mii de ani – aprindem lumina şi întunericul dispare. Odată ce am întrevăzut capacitatea noastră de a iubi şi a fi fericiţi…lumina s-a aprins.
Avem parte de iubire atâta timp cât aparţinem necondiţionat unii altora
Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.
Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.
Trece şi ziua atât de mult aşteptată, trece şi luna de miere, care din motive financiare a durat numai o săptămână, iar viaţa îşi reia rutina sa, atât de apăsătoare: servici, casă, facturi, rate, mâncare, curăţenie, servici…
Dar iată că într-o zi rutina este sparta de un lucru atât de mic, dar totusi atât de important: două liniuţe pe testul de sarcină: juniorul este pe drum! Lucrul acesta aduce putina bucurie în viaţa celor doi, iar ea începe cu entuziasm pregătirile pentru venirea pe lume a celui mic, acelaşi entuziasm cu care pregătea nunta în urmă cu un an.
Şi copilaşul soseşte, dar în loc să aducă bucurie şi lumină în casă, aduce altă rutină apăsătoare: nopţi nedormite, haine nespălate, vase murdare şi, mai grav decât toate la un loc, certurile şi tensiunea create de acestea.
Tatăl se “ascunde” în munca sa, făcând ore suplimentare la servici, plătite sau nu, dar asta nu mai contează; decât plânsul celui mic şi scutecele de rigoare, mai bine puţină muncă voluntară în favoarea companiei; şi mai apoi la o bere cu băieţii, că vorbă aia, omul trebuie să se relaxeze după atâta muncă!
Mama nu are acest lux şi rămâne pe baricade în aceeaşi rutina apăsătoare: copii, mâncare, curat, cumparaturi, spălat, călcăt.
Anii trec, juniorul familiei mai primeşte un frăţior şi o surioară; nervii mamei sunt întinşi la maxim, răbdarea ajunge la capăt, în timp ce tatal s-a obişnuit perfect cu programul prelungit de la servici şi berea de după. Rudele ei o compătimesc că “le face pe toate singură, săraca”; rudele lui i plâng de milă “săracul cât munceşte pentru familie şi nu-l apreciază nimeni!”
Toate până într-o zi, când mama se hotărăşte că rolurile se pot şi inversa; copiii au ajuns acum la vârsta grădiniţei, iar ea-şi găseste un loc de muncă bine plătit şi cu programul pe măsură: de la 9 la 18, cu ore suplimentare până la 20-21. Tatăl nu are ce comenta în faţa schimbării: salarul mamei, deosebit de generos, contribuie suficient de mult la bugetul familiei pentru a acoperi toate ratele, facturile şi cheltuielile lunare. Iată că el descoperă acum pe pielea lui ce înseamnă “să stai acasă şi să nu faci nimic”, cum adesea îi reproşa el soţiei. Aproape că îi pare rău de comportamentul lui anterior, de atitudinea faţa de copii şi soţie.
Într-o seară, cănd linistea domneşte în casă, copiii dorm, iar cei doi stau la un pahar de vin pe terasa plină de flori, pe care ea o amenajase cu atată dragoste, cu ani în urmă, pe când stătea acasă “şi nu făcea nimic”. Pe el îl chinuie o întrebare, de mai bine de 2 luni de zile, de cand ea s-a angajat. Acum pare momentul potrivit pentru niste răspunsuri.
– Spune-mi, cum ai rezistat atâţia ani, singură?
Răspunsul vine calm, dintr-o inimă din care se revărsa iubirea:
– Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!
Ochii se umplu de lacrimi, inima se topeşte încet-încet de iubire. Cei doi se regasesc într-o îmbrăţisare demult uitată; şi rămân aşa minute în şir, depănând apoi amintiri dragi, de la nuntă, din luna de miere, din “zilele bune”.
Dragii mei, dragostea merita orice sacrificiu! Când partenerul tău nu mai are puterea necesara, fii tu cel care rabdă totul, îndură totul, iubeşte totul! Există iubiri ce se sting ca lampa rămasă fără ulei, există iubiri care seacă ca şi atunci când ploaia s-a oprit. Iubirea, dragostea, nu este o alegere neparat raţională ci mai degrabă consimţirea de a fi prezent pentru cel de lângă tine, pentru cel pe care îl iubesti. Nu contează cât de mult timp am fost mărginiţi de limitele ignorantei noastre. Dacă intrăm într-o cameră întunecată şi aprindem lumina, nu contează dacă acea cameră a stat în întuneric o zi, sau o săptamână, sau zece mii de ani – aprindem lumina şi întunericul dispare. Odată ce am întrevăzut capacitatea noastră de a iubi şi a fi fericiţi…lumina s-a aprins.
Avem parte de iubire atâta timp cât aparţinem necondiţionat unii altora
Comentarii
Trimiteți un comentariu