Tind sa cred ca doar copii au capacitatea de a face abstractie de interesele jalnice pe care le pun oamenii in fata unei relatii si de a lasa dragostea pura… cu cat crestem mai mult, inocenta scade, sunt atat de “invers-proportionale” .. un copil invata sa iubeasca fara sa se ghideze dupa aparente..isi iubeste mama chiar daca este grasa, slaba, frumoasa, urata; isi iubeste tatal chiar daca e pitic, cu chelie, sau inalt si bine facut…apoi incepe sa o iubeasca pe colega de banca…nu conteaza ca are ochelari, aparat dentar si parul ciufulit..o iubeste pentru ca are o voce frumoasa, canta la pian si invata bine…iar ea il iubeste pentru ca e cel mai bun la fotbal, i-a daruit un martisor si o felicitare..nu conteaza ca el e cel mai slab copil, ca invata prost la matematica si ca inca nu i-au crescut cei doi dinti din fata dupa ce i-a scos.. insa…crestem si uitam ca nu aparentele conteaza, uitam ca nu “aparatul dentar” conteaza, ci “vocea frumoasa”… uitam ca nu trebuie sa iubim aparentele si invatam sa ne ghidam dupa ele. Incep sa ne placa de cele mai multe ori cadourile scumpe, nu “un martisor si o felicitare”, nu mai dam sanse nimanui sa fie descoperit daca fizicul nu il ajuta, daca imaginea pe care o are nu e impunatoare…nu dam sansa unui om sa ne arate ca e de incredere daca nu e imbracat “de firma”, nu stim sa invatam ca astea sunt cele mai “ieftine” principii dupa care ne putem ghida…..in schimb invatam ca “dragostea presupune sex”, ca “dragostea nu exista”, ca “<te iubesc> nu are valoare”, ca “nu trebuie sa pui suflet”, ca “a insela, e normal”…
Vreau sa fiu iar copilul care desena inimioare la sfarsitul caietelor sau cu creta pe asfalt, copilul care se bucura de un martisor mai mult decat s-ar fi bucurat altii de o masina…si sincer sunt norocoasa ca sunt diferita, ca inca stiu sa ma bucur de lucrurile acelea mici dar singurele care conteaza...
Comentarii
Trimiteți un comentariu