O melodie celebra spune… you’re a million miles away… dar oare conteaza? Credeti ca poate conta asta atunci cand te lasi cuprins de sentimente frumoase?... Ei bine, raspunsul e NU. Tot ceea ce conteaza e sa iti deschizi sufletul si sa te lasi cuprins de ele. Se spune ca cei mai fericiti oameni sunt aceia care privesc cu incredere in viitor, in ei si in tot ceea ce ii inconjoara. Stiu ceea ce imi veti spune… ca nu trebuie sa ai incredere in tot ceea ce ne inconjoara, insa credeti-ma, pe lumea asta veti avea si reale surprize. Trebuie doar sa credeti in ele. Surprizele si minunile sunt facute special ca sa credeti in ele. Am sa va povestesc acum o intamplare din lungul sir al celor pe care mi-a fost dat sa le traiesc. E un lucru pe care nu l-am mai scris in nici unul din blogurile mele si pe care nu cred ca il stie nimeni. Ce m-a facut sa va povestesc despre ea acum, sincer nici eu nu stiu insa am trecut de mult de faza in care imi mai pun intrebari pentru absolut tot ce mi se intampla. Ei bine, totul se intampla acum ceva vreme, eram proaspat angajata in spitalul in care lucrez si pot spune ca am pasit cu o usoara teama in spital si asta pentru ca de fel sunt o persoana foarte miloasa. Tot timpul aveam in cap ca poate nu voi face fata, ca acolo trebuie sa fi de cele mai multe ori stapana pe situatie. Ce spun eu de cele mai multe ori… gresit… MEREU e cuvantul cel mai potrivit. Eram practic o copila cand incepeam sa fac garzi de noapte, era totul foarte nou pentru mine si in acelasi timp extrem de solicitant. Faceam garzi destul de lungi, lucram 16 ore, cu incepere de la ora 15 si incheierea garzii a doua zi dimineata la ora 7. In fine, acestea sunt mici detalii tehnice fara prea mare importanta, cert este ca toata aceasta perioada mi-a folosit. A fost ca un mic apel de trezire, de fapt nu mic… ci unul foarte mare. Tin minte ca aveam si saloane de terapie si la un moment dat se intampla sa le fie rau mai multor pacienti deodata. Stiu ce intrebare se regaseste in mintile voastre… cum oare puteam face fata?... ei bine desi eram una singura am invatat sa le fac chiar pe toate, nu aveam nici 3 maini in loc de doua, nici mai multe picioare… doar cele pe care cu totii le aveti insa acolo am reusit sa ma formez si sa imi testez si retestez limitele. De multe ori spun ca cea mai buna experienta pentru viata este spitalul, nu cred ca m-as vedea facand altceva decat asta. Si ca sa revenim la intamplarea pe care vroiam sa o povestesc, tin minte ca intr-o astfel de garda de 16 ore uneia dintre pacientele mele i-a fost foarte rau. In incercarea mea si a medicilor de a-i salva viata am dus poate o lupta si cu mine dar si cu ea, care vazandu-se in pragul mortii a luat practic atitudinea pe care cu totii o adoptam in fata mortii. Se numeste “frica de moarte”, e un fel de anxietate dusa pana la extrem combinata cu o stare pe care nu prea pot sa o exprim in cuvinte. Tin minte ca mereu incercam sa o ajut zambindu-i sau tinand-o de mana, sau chiar exprimandu-ma prin cuvinte intr-un mod in care sa ma fac inteleasa dar care in acelasi timp sa o si linisteasca. Ea practic se sufoca, asta ca sa intelegeti mai bine si e poate cel mai teribil lucru care i se poate intampla cuiva… sa se sufoce, constient fiind. In cele din urma dupa crancene lupte duse pe campul de lupta numit viata am reusit sa o stabilizam si ceea ce era mai important sa treaca noaptea care practic era critica in ceea ce o priveste. Stiu ca nu va povestesc un lucru prea placut si nici nu vreau sa indispun pe nimeni insa am facut intreaga descriere a lucrurilor care s-au intamplat din doua motive. Unul dintre ele este legat de cuvintele pe care aceasta doamna mi le-a spus in dimineata ce a urmat iar cel de-al doilea e legat de lucrurile pe care putem sa le simtim in apropierea mortii. Am vrut sa va arat poate pentru a mia oara ca viata e frumoasa atata timp cat esti viu si ai suflu in tine, macar aveti asta, profitati din plin de ea pt ca maine nu se stie ce se poate intampla.
Acum am sa va redau ceea ce mi-a spus acea doamna in dimineata imediat urmatoare cand lucrurile revenisera la normal. M-a chemat la ea si nu pentru a-mi da spaga asa cum poate multi ganditi:D ci pentru a-mi spune cuvintele pe care nu am sa le uit cate zile voi avea. Mi-a spus asa: - “Draga mea am trait cele mai cumplite momente din viata mea…. am vazut moartea cu ochii si tot ce imi amintesc a fost zambetul tau si modul in care ai incercat sa ma linistesti.
- Nu cred ca am inteles absolut nimic din ceea ce mi se intampla la momentul acela insa m-am lasat ghidata de zambetul tau. Uitandu-ma la el in mintea mea era decat un singur lucru… acela ca mai exista o speranta. Stiu ca era doar una infima, dar m-am agatat de ea si nu i-am mai dat drumul.
Mi-a multumit atunci si mi-a cerut sa am grija de zambetul meu. Mi-a spus la revedere pt ca eu ieseam din garda si dupa, la final… “ai grija de talismanul tau”
Nu v-am povestit toate astea ca sa arat vai Doamne ce zambet de mare printesa am eu, nicidecum. Am facut-o doar dintr-un singur motiv… acela de a va arata ca un simplu zambet poate face minuni. Tot ceea ce vad pe strada sunt oameni suparati care uita sa mai zambeasca. Se pierd pe ei si pierd de asemenea lucrul cel mai de pret cu care Dumnezeu ne-a inzestrat… ZAMBETUL dragii mei. Nu il indepartati de voi ca si cum ar fi un lucru rau, lasati-l sa ramana si imbratisati-l ca si cum ar fi cel mai iubit frate al vostru, lucrul care va poate mangaia cu adevarat sufletul.
Atunci poate nu am inteles lucrurile la fel de clar cum o fac acum. Ma gandeam poate la un singur lucru... ca nu am facut cine stie ce zambindu-I acelei doamne. Ea era in pragul morti si eu zambeam ca un copil tampit… ma gandeam sa nu creada care cumva ca ma amuz de situatie, dar nu am gasit alt lucru mai bun sa o linistesc decat acela.
Acum inteleg mult mai multe si stiu ca zambetul e magic. E comoara noastra, e tot ce avem, e parte din noi… din sufletul nostru. Asa ca ma las cuprinsa de lucruri frumoase, nu imi mai pun intrebari, zambesc si privesc cu incredere spre viitor…
Comentarii
Trimiteți un comentariu