Aripi de Plumb

Pasii tai repezi te duc pe un drum pe care nu numai ca il recunosti, insa e ca si cum tu l-ai construit. Iar drumul nici nu trebuie sa fie unul usor, prefera greutatea si asprimea in detrimentul vorbelor dulci si al soaptelor inaltatoare. Care crezi ca e drumul tau catre desavarsire? Unul nu prea usor cu siguranta, de fapt pariez ca nu e unul usor. Si cum ai ajuns la el? Nicidecum cu usi deschise si cu covoare rosii la intrare. A trebuit sa te lupti pentru fiecare farama de fericire. Toata aceasta scrijelire pe pereti si tot zbuciumul, te face sa fii cu un pas inaintea altora. Si nici nu trebuie sa fii primul la sfarsitul cursei. Nicidecum… trebuie sa ajungi intr-un loc care iti aduce certitudinea ca te-ai luptat pana la ultima picatura cu obstacolele pe care, fie ca ti-ai dorit sau nu, le-ai gasit in cale. In urma lor te asigur ca vei castiga inca o cupa plina de incredere, de optimism si de bogatie sufleteasca. Drumul cu siguranta nu se va sfarsi aici, si chiar daca vei porni int

In povestea noastra, in azi-ul nostru trebuie sa se regaseasca deopotriva atat amintiri cat si impliniri ale zilei prezente. Chiar renuntarea la un vis, la o dorinta, inseamna de fapt implinirea alteia. Sa faci din clipe, zile, saptamani si chiar ani, ceva maret.. nu este imposibil ci doar o lupta continua cu tine. Pentru ca, in acest avant continuu al nostru prin viata, nu ne luptam cu alte persoane, cu imprejurari si chiar cu circumstante, ne luptam de fapt cu noi. De ce nu facem oare din aceasta lupta, o cladire ce cu greu va fi zdruncinata? Poate pentru ca ne place riscul si ne aruncam in el cu pretul propriei noastre suferinte. Dar chiar si ea e o cale de izbanda. Cine zicea ca prin suferinta construim mai mult decat distrugem, mare dreptate avea, pentru ca marile binecuvantari ale vietii sunt de fapt o sursa de neliniste, nu iti dau stabilitate si incredere. Marile binecuvantari ale vietii  vin de fapt din suferinta, doar ea te aduce mai aproape de tine si de desavarsirea prop

Un copil poate zambi foarte repede, il faci fericit aproape instantaneu. Toti eram fericiti din cauze cu totul simple dar a venit o perioada in care am inchis ochii. Si nu am facut asta pentru ca am vrut sa aruncam o privire amanuntita in interior, sa vedem cum o mai ducem cu sufletul sau cu inima, ci datorita lasitatii noastre de a vedea gradul de degradare al valorilor absolute. Ma refer la viata, la modele, la comportament, la actiune si la justificare. Am inchis ochii deoarece stiam ca mintim, si nu doream sa citim asta in ochii celuilalt. Intotdeuna se gaseste o oglinda care sa ne arate ce este cu adevarat si cum exista. Si totusi frumusetea, binele si principiile nu se pierd in totalitate… nicicand. Altfel cum s-ar explica faptul ca supravietuim atat de bine in toata aceasta mlastina, a gandurilor si emotiilor deopotriva? Soarele are o calitate deosebita, pe langa faptul ca straluceste asa de tare, are momentul lui de pasivitate, de activitate latenta cand oamenii nu-l observ

Sa crezi in vise, sa te ghidezi dupa ele sau sa mergi in cautarea lor? Candva am crezut cu totii in ele, dar am renuntat, pentru ca la un moment dat, am stat fata in fata cu realitatea vietii noastre. Reusesti sa scapi de aceasta capcana, si ghici ce?... ajungi sa crezi iar in visele la care ai renuntat pentru o scurta perioada de timp. De fapt nu renuntam niciodata la ele, le lasam acolo intr-un mic coltisor al sufletului pana cand, intr-o buna zi vom ajunge sa le implinim. Nu pe toate, ci doar unul cate unul. Cred ca niciodata nu e prea tarziu sa pornim in cautarea lor, oricat de suprarealiste ar parea, visele ne aduc mai aproape de fericire.  Iar fericirea nici nu trebuie sa dureze mult, daca pentru aceasta scurta perioada de timp, ai implinit un vis. Si chiar de pari un visator in ochii altora, accepta asta, in schimbul implinirii unui simplu vis. Va pup cu mare drag, aveti grija de voi  ♥  :* >:D<

Cu cat iti deschizi mai larg aripile sa poti zbura, cu atat mai mult, vei fi mai aproape de adevarul existentei tale. Pentru ca el e mai real si mai parte din tine ca niciodata. Dar pentru asta trebuie sa il lasi sa te descopere, sa te invaluie si sa te aduca intr-un punct in care, doar riscand il poti afla. Iar riscul nu numai ca iti da putere, dar te si mistuie deopotriva. Este ca acea combinatie de rece si cald, care simti ca iti face rau si pe care o eviti, dar care tostusi trebuie sa se intample. Pentru ca viata e atat durere cat si bucurie, un amestec de trairi si sentimente care de care mai diferite si mai rare. Cu ajutorul lor vei creste, vei invata si vei desavarsi adevarul absolut. Dar pentru asta  trebuie sa te arunci in “prapastie” pentru ca mai apoi sa revii in “glorie”. Va pup cu mare drag, aveti grija de voi  ♥  :* >:D<

Asa cum am mai scris si cu alte ocazii, fiecare zi schimba ceva in modul nostru de a fi si de a gandi. In fiecare zi suntem altfel si mai descoperin cate ceva despre noi. Fie ca este vorba de noi ca fiinte umane, fie ca este vorba de temerile din noi, fie ca este vorba de bucuriile din noi . Eu as vrea sa ma leg putin de temerile noastre, si asta pentru ca am descoperit, ca de cele mai multe ori acestea sunt total nejustificate. Ne temem prea mult, planificam prea mult, ne taiem craca de sub picioare prea mult. Suna putin comic, insa din pacate creierul nostru tinde sa preia conducerea, si ne ghideaza intr-o lume care nu e tocmai a noastra. La ce bun sa planificam atata? La ce bun sa ne temem atata de niste lucruri care trebuie sa se intample, tocmai pentru a ne trece prin lupta si a ne face mai puternici. Daca ne-am lasa cu totii in bataia vantului am fi mult mai fericiti si mai increzatori in noi si am reusi chiar sa rescriem intreaga noastra poveste. Insa noi ce facem in schimb?

Stiti, de multe ori m-am intrebat de ce nu suntem in stare sa gandim clar atunci cand avem o problema? Oare pentru ca in momentele acelea uitam sa mai fim noi, sau pentru ca nu dispunem de atentie distributiva ca sa privim in ansamblu? Nu stiu de ce, insa eu de cand ma stiu, am vazut in oameni tocmai aceasta capacitate incredibila de a fi mareti si extraordinari in momentele de criza. Intr-un fel sau altul reusim sa trecem peste aceste intamplari nefericite, le facem sa dispara cumva, si atunci parca renastem din propria cenusa ca pasarea phoenix, si luam totul ca pe o experienta din care am mai invatat ceva. Asta facem cu totii, nu doar unii dintre noi, e ca un automatism pe care il dezvoltam noi oamenii. Intotdeauna m-a fascinat capacitatea aceasta a noastra de a face lucruri marete atunci cand atingem pacea aceia interioara. Atunci cand parca timpul le aranjeaza pe toate si reusim sa ne bucuram pana si de cel mai mic lucru care ni se intampla. Acesta este momentul in care putem s