Aripi de Plumb

E o senzatie aparte cand faci ceea ce iti place si simti ca ai o menire pe acest pamant. Asta face meseria mea pentru mine si trebuie sa recunosc ca e o mandrie ca am ales sa fac ceea ce fac. Nu dau dovada de falsa modestie cand spun ca meseria mea m-a facut sa ma regasesc pe mine, m-a ajutat sa fiu eu cea plina de zambet si de viata si totodata sa am in suflet o multumire de sine. Cu fiecare zi ce trece mai invat ceva, nu atat profesional cat sufleteste. Lasand la o parte toata aceasta goana nebuna de la un pacient la altul, toate noptile nedormite, toate mesele ratate, toate problemele de sanatate, toate sarbatorile in care nu am putut sa fiu alaturi de familie, meseria mea si toti pacientii pe care i-am ingrijit mi-au oferit lectii importante, lectii fara de care viata mea nu ar mai fi la fel. La servici uit de mine cu totul si devin dintr-o data mai senina, mai luminoasa si cu un zambet mare pana la cer si inapoi J (mereu mi-a placut cum suna partea asta "mare pana la cer

V-ati gandit vreodata sa faceti un lucru care sa va aduca un moment de imensa bucurie. Nu stiu, de exemplu sa mergeti pe bicicleta asa cum o faceati in copilarie, cu vantul in fata si cu ochii plini de zambet, sa urcati pe un munte alaturi de prietenii de suflet, sau de ce nu, sa mancati seminte si ciubuc de la tiganca din colt :D. Oare de ce ne refuzam micile bucurii ale vietii? Sa fie oare teama ca cei din jur vor zari copilul din noi? Sau credeti ca nu se cade sa facem anumite lucruri doar pentru ca acum suntem titamai adultii? Hai sa fim seriosi, bucuriile pe care ar trebui sa ni le oferim, nu au nici macar o legatura cu viata de adult, ci mai degraba cu faptul ca am uitat sa fim copii. Intotdeauna am spus ca o parte din acel univers plin de culoare al copilariei, ar trebui sa il pastram in suflet, si de ce nu, sa ne permitem sa il aratam intregii lumi. Sunt persoane pentru care e mai simplu sa ascunda partea frumoasa din ei si e pacat. Motivele pentru care o fac sunt diverse, a

Fiecare dimineata e un nou inceput nu credeti. Ma gandeam azi ce inseamna soarele pentru noi. Sau nu, corect ar fi sa spun ce inseamna diminetile cu soare pentru noi. Nu-i asa ca sunt unice si de o frumusete fara egal? Stiti voi, soarele imi aduce aminte de un lan de grau pe care am incercat sa il imbratisez si sa il fac al meu. Galbenul acela pur era ca o bula de aer pe care am vrut sa o sparg, sa inchid ochii si sa o las sa cada asupra mea. Sa simt galben... cum e oare sa simti galben? Nu ar fi minunat sa simti dimineata exact asa, proaspata si revigoranta, ca un lan de grau pe care iti place sa il atingi cu varful degetelor si sa dansezi in el. Am dat-o in romanticism acum. Totul e un dans la mine, chiar si viata. Dansezi prin ea si incerci fel si fel de stiluri pana ajungi la unul si nu mai vrei sa renunti la el. Stilul ala e momentul cand incepi sa te descoperi cu adevarat. Te dezbraci de tot ce te tinea pe loc si atunci esti fata in fata cu tine. Te accepti cu ceea ce inseamna

Imi doresc sa scriu, sa las cuvintele sa se scalde libere in mintea mea si apoi sa le astern undeva pe hartie sau de ce nu intr-o mica carte. Mereu am zis ca ma apuc de ea dar inca nu am facut acest pas. Ma veti intreba ce oare mai astept? Zambesc acum... ce astept? Poate ca inca mai trebuie sa imi adun gandurile. Dar nu, nu e asta. Cred ca trebuie sa ma simt libera in adevaratul sens al cuvantului, sa imi las mintea, gandurile, simturile si sufletul libere. Sa ma eliberez asa ca o melodie, un cantec pe care il ascult si fara sa stau prea mult pe ganduri, inchid ochii pentru ca el sa ma invadeze si sa ma duca intr-un dans lin, asa ca intr-un zbor. Zborul asta l-am mai simtit dar parca nu a fost niciodata de ajuns. Trebuie sa imi privesc aripile, sa le privesc si sa le las sa zboare. Imi spun "aripi de plumb" dintr-un motiv veti spune. Nu, plumbul nu ma tintuieste la pamant, ci dimpotriva imi da profunzime si ma face sa constientizez ca tot ce am trait, port cu mine in acel