Copilarie… amintirile unei perioade in care eram fericiti

Ma gandeam zilele astea la o intamplare din copilaria mea. Nu stiu de ce si in ce moment mi-a rasunat aceasta intamplare in minte insa cert este ca aveam nevoie de asa un apel de trezire. La prima vedere ve-ti spune ca voi vorbi despre un moment greu, insa nu e tocmai asa pentru ca finalul face toti banii ca sa zic asa. Nu stiu exact ce varsta aveam atunci, stiu doar ca eram in scoala generala la ora de sport. Fusese o zi frumoasa pana atunci, o zi insorita si calda, ma jucam baschet impreuna cu colegii de scoala, radeam si alergam cu o pofta cum numai in copilarie poti avea. Cred ca ne-am distrat prea tare pentru ca doar un astfel de moment prevestea ce avea sa vina. Nu cred ca a mai durat mult si in urmatoarele minute, a urmat un cutremur. Stiu ca a fost destul de mare, pt ca a reusit sa ma dezechilibreze putin de pe picioare, oricum nu stateam eu bine cu ele dar chiar si asa imi puteam da seama ca ceva se intampla. Momentul care a urmat era plin de panica, pt ca in asemenea momente numai calm nu poti fi…. sincer nu inteleg de ce ne agitam si ne panicam asa in astfel de momente, nu facem decat sa ne fie mai rau, ca de rezolvat oricum nu rezolvam nimic. A durat putin mai mult decat mi-as fi inchipuit vreodata ca poate dura un cutremur si tin minte cat de ravasiti paream toti. Teama pe care cred ca am simtit-o atunci a reusit sa ne zdruncine destul de tare. Nici nu stiu in ce moment m-am trezit langa mine cu toti cei pe care ii cunosteam, chiar si cu copii din blocul in care stateam si cu care am copilarit (acum daca stau sa ma gandesc imi e asa de dor de fiecare in parte, a fost un univers deosebit copilaria si cred ca nu numai pentru mine). Ne intrebam unii pe altii daca suntem bine, si chiar unul dintre prietenii din bloc s-a oferit sa ma insoteasca sa imi iau sora mai mica de la gradinita (pt ca e o diferenta de varsta intre noi). Am mers dupa ea si apoi ne-am organizat in asa fel incat sa trecem cu totii pe acasa, bineinteles ca nu singuri ci impreuna cu cineva ca sa verificam daca s-a intamplat ceva. Eu chiar am mers cu unul dintre ei sa ma uit acasa si tin minte ca trebuia sa traversez o pasarela ca sa ajung la mine in apartament.  Cred ca odata urcand in bloc si inaintand in pasarela, atat eu cat si cel cu care eram ne-am speriat crezand ca se repeta cutremurul si am rupt-o la fuga :D

A fost totul asa amuzant, bine atunci ne-am speriat insa cred ca a fost un moment pe seama caruia ne-am mai amuzat o perioada. Am fost generatia cu cheia de gat, daca va amintiti, cred ca acela era lantul meu pe atunci :)))si tin minte ca in ziua cutremurului parintii erau amandoi la servici asa ca “organizarea” momentului de dupa cutremur a ramas in seama mea si a prietenilor din bloc :)))

Doamne cat de dor imi este de acele vremuri, in care cu totii eram saritori, altruisti, binevoitori. Erau vremuri cand nu ne pasa ca cel care ne era prieten avea un dinte lipsa sau hainele jerpelite, de ce va spune oare “coana Tanta” de la trei daca ne vede(nu radeti, chiar a existat:D), de momentele in care daruiam chiar si din mica bomboana pe care o aveam si de care ne bucuram mai mult decat de ultima masina de fite pe care ne-o cumparam acum (stiu, comparatia e putin cam depasita insa daca va ganditi mai bine cam asa este). Poate multi vor spune ca traiesc in trecut, ca am ramas in vremea aceea in care copilaream atat de frumos, ca ar trebui sa evoluez putin si sa imi iau gandul de la acele vremuri, insa nu e chiar asa cum credeti. Nu traiesc in trecut ci dimpotriva traiesc in prezent si sunt mandra ca am asa un trecut in spate, ca am avut asa o copilarie minunata, ca am avut si chiar am si azi prieteni adevarati si cu mult suflet. Trecutul contribuie la formarea noastra, nu trebuie uitat pentru ca daca aruncam o mica privire acolo vom reusi sa vedem cam ce suntem astazi.

Cred ca am scris acest blog tocmai pentru a va arata ca stiam sa ne bucuram altfel atunci, pentru ca desi aveam putin si traiam vremuri extrem de grele, am stiut totusi sa fim mai fericiti si chiar am fost. Vreau sa va ganditi o clipa la un moment din viata voastra sau chiar din copilaria voastra in care erati cu adevarat fericiti si o faceati in ciuda lipsurilor. Acum avem intradevar bani, avem pozitie, avem statut, avem o masina scumpa, o iubita care arata ca si cum ar fi picat din cosmos sau chiar din revistele de moda. Avem chiar si noi femeile barbati plini de monetar, care ne plimba in masini scumpe si au vila cu piscina (nu e cazul meu totusi, si nici cazul multor femei care nu pot fi cumparate cu asta). Insa nu suntem fericiti, exact lucrul care lipseste cred ca multora dintre noi si care, daca va ganditi mai bine, ne face sa ne simtim cu adevarat impliniti. Eu sunt o femeie care se multumeste cu putin, si pe care doar iubirea adevarata o poate face fericita si cred ca daca am acest lucru nici nu imi mai trebuie altceva. Deci haideti sa ne uitam introspectiv in viata noastra si sa ne gandim la lucrurile care ne pot implini cu adevarat, la lucrurile care ne aduc fericirea. Stiu, fericirea e un lucru care dureaza putin insa cred ca in ciuda timpului pe care il traim fiind fericiti, e poate lucrul pentru care merita sa alergam intreaga viata. Ne lipseste cred ca ceva, si daca stati putin sa va ganditi realizati ce anume. Ne lipseste ce aveam atunci, puterea de a ne bucura de cel mai mic si simplu lucru, de a ne bucura ca traim, ca respiram, ca mergem, ca vedem soarele, luna, norii, ca simtim vantul. Incercati macar atat…  ridicati-va pentru o clipa fata spre cer si lasati pur si simplu vantul sa va mangaie fata si sa va  ravaseasca parul. E foarte putin, insa senzatia pe care o veti simti este absolut incredibila, cu adevarat minunata. Am mai spus asta cu o alta ocazie in unul din blogurile mele insa de multe ori fericirea trebuie sa o culegem de pe marginea unei prapastii. Aveti incredere in voi si credeti-ma ca sunteti capabili de multe lucruri doar daca vreti, altfel nu ve-ti reusi niciodata…